Neefectuarea concediului de odihna, in cursul anului calendaristic respectiv sau pana la sfarşitul anului urmator, priveaza salariatul de dreptul de a efectua concediul de odihna in natura sau de a-i fi compensat in bani?

Potrivit art. 149 din Codul Muncii, salariatul este obligat sa efectueze in natura concediul de odihna, in fiecare an, in perioada in care a fost programat, cu exceptia situatiilor expres prevazute de lege sau atunci cand, din motive obiective, concediul nu poate fi efectuat.

In sarcina angajatorului, in temeiul art. 146 alin. (3) din Codul Muncii, republicat, legiuitorul a stabilit obligatia de acordare a concediului de odihna, pana la sfarşitul anului urmator, tuturor salariatilor care, intr-un an calendaristic, nu au efectuat, integral, concediul de odihna la care aveau dreptul.

Aceasta problema a fost dedusa judecatii iar in cazul respectiv, Curtea de Apel Bucuresti, prin intermediul deciziei civile nr. 2500/2015 s-a pronuntat si a lamurit intrebarile ce reies din problematica neefectuarii in natura  a concediului de odihna pana la sfarsitul anului calendaristic urmator celui pentru care se cuvine concediul de odihna.

Astfel, concediul este un drept, asa cum dispun prevederile art. 144 din Codul Muncii iar nu o obligatie pentru salariat. Concediul nu poate fi privit ca o obligatie decat din perspectiva angajatorului care, are obligatia sa il acorde in natura, potrivit dispozitiilor art. 146 alin. (1) si (2) din Codul Muncii, tocmai pentru ca salariatul sa poata beneficia de timpul necesar recuperarii capacitatii sale de munca si pentru a fi impiedicat angajatorul sa se comporte abuziv, respingand cererile de concediu ale salariatilor, sub diferite pretexte.

De altfel, chiar prevederile art. 146 alin. (3) din Codul Muncii arata ca angajatorul este obligat sa acorde concediu, pana la sfarsitul anului urmator, tuturor salariatilor care, intr-un an calendaristic, nu au efectuat, integral, concediul de odihna la care aveau dreptul, ceea ce arata ca obligatia acordarii concediului apartinea angajatorului, iar nu salariatului, care a ar fi ramas in pasivitate intreg anul urmator celui pentru care se cuvenea concediul de odihna (in sensul, desigur, a unei „pasivitati active”, de vreme ce salariatul s-a prezentat la serviciu, prestand activitate pe tot parcursul anului urmator celui pentru care se cuvenea concediul de odihna), nesolicitand acordarea concediului de odihna.

Daca salariatul nu formuleaza cerere de concediu in anul urmator celui in care a prestat activitate timp de 12 luni, urmarea consta in faptul ca, dupa trecerea anului urmator celui pentru care era datorata acordarea concediului de odihna, salariatul nu mai poate solicita angajatorului efectuarea sa in natura, insa va putea oricand, in raport de dispozitiile aliniatului final din art. 146 din Codul Muncii, la momentul incetarii raporturilor sale de munca cu respectivul angajator, sa solicite compensarea pecuniara a zilelor de concediu neefectuate.

Faptul ca, dupa trecerea unei anumite perioade, un drept cum este si cel la acordarea in natura a zilelor de concediu neefectuate se stinge doar din perspectiva componentei sale de baza referitoare la efectuarea „in natura” a zilelor de concediu neefectuate, nu inseamna ca si componenta pecuniara a aceluiasi drept impartaseste aceeasi soarta juridica, ci, dimpotriva, aceasta supravietuieste pana in momentul in care, intre parti, intervine incetarea raporturilor de munca, indiferent de motivul acestei incetari.

Componenta pecuniara a zilelor de concediu neefectuate ramane un drept afectat de o conditie suspensiva, respectiv de conditia incetarii raporturilor de munca intre parti, fara ca legiuitorul sa distinga intre diferitele cauze care au ca efect incetarea raporturilor de munca.

Articol scris de Alice Dobrinoiu – avocat definitiv specializat in Dreptul Muncii